E primăvară. O zi însorită şi frumoasă. Pe culmea dealului, trei copacei cresc unul lângă altul, împreună. Ca să mai treacă vremea, povestesc vrute şi nevrute. Dar astăzi nu mai au subiect de conversaţie. Nici căţelul care-i vizita mereu, n-a mai venit. Atunci, unul din ei începe să foşnească din frunze şi să-i întrebe pe amicii lui:

- Ştiţi ce m-am gândit? Ce-o să ne facem noi când vom fi mari? Adică, vreau să spun, mari-mari, nu aşa, maine-poimaine, ci MARI! Oare tot aici vom fi şi tot despre aceleaşi lucruri vom povesti?

Mai stă el ce mai stă şi văzând că ceilalţi nu-i răspund, continuă tot el:

- Eu, de exemplu, îmi doresc să fac ceva util, ceva important. Aş vrea să devin un cufăr mare, uriaş, în care să-ncapă toate bogăţiile lumii, cea mai de preţ comoară a tuturor oamenilor! Atât de mare aş vrea să fiu!

Ce nu poate omul când vrea, dragii mei? Ce am putea noi face cu lumea aceasta, dacă am avea credinţă? Mai mult: ce putem deveni dacă am avea credinţă în iubire.

Mă gândeam la multe, mai ales la faptul că, din copilarie, luptăm să acumulăm informaţii, pentru că aşa zice vorba românescă: cine are carte are parte. Însă ce înseamnă să crezi şi să ştii cu adevarat, dar să nu ştii până la capăt? Să nu poţi ştii totul. La ce-ţi foloseşte?

Nu poţi să dai nimanui iubire, dacă tu însuţi nu iubeşti. Poţi să dai doar o informaţie: “Da ţin la tine”. Însă doar aşa, că ne agreem, nu e de ajuns. Trebuie să ai iubirea în tine, în orice situaţie te-ai afla. Iubirea e atunci când stai langă om şi simţi vibraţiile creierului lui, simţi emoţia inimii lui. Te bucuri de viaţa lui. Dacă e de bucurie, atunci trăieşti şi tu starea sufletească pe care o are. Evident, dacă întradevăr iubeşti pe cineva, la un moment dat, simţi că eşti una cu el. Începi să crezi în acea iubire. Începi să crezi că ea este cea care dă sens existentei tale. Este un sentiment care ar trebui să fie înnăscut. Însă dupa ce te-ai izbit de iubire, şi ţi se strică ceva, câte un porţelan prin inima, si apoi te mai izbeşti încă o dată, dar nu cu aceeaşi convingere, începi să devii mai raţional. Şi cu cât te izbeşti mai mult, cu atât eşti mai cu picioarele pe pământ. Însă încet, încet, temerile dobândite le învingi. Şi le învingi exersând iubirea.
Iubind fără limite.