Copiii au în ei gena fericirii şi a iubirii. Pentru ei, a iubi este foarte simplu. Eu, din copilarie îmi aduc aminte de lucruri frumoase, de oamenii frumoşi din jurul meu care au încercat să mă înveţe să devin un om bun. Care îmi spuneau, de când eram mic, că e bine să împart jucăriile şi cu alţi copii. Că e frumos să dăruiesc, fără să aştept neaparat să primesc ceva înapoi. Sunt oameni care au făcut din mine un copil fericit. Unul fără prea multe griji. Şi le mulţumesc mereu pentru asta. Pentru că am învăţat să mă joc, să îmi placă lucrurile frumoase, să nu îi judec pe oameni după cum sunt îmbrăcaţi, ci, mai degrabă, după sufletul pe care îl poţi descoperi dincolo de haina ponosită. Vreau să fiu copil şi să iubesc ca un copil.

- De ce eşti tristă? De ce plângi?
- Pentru că oameni nu au inimă.
- De ce nu au inimă. De ce spui asta. Toţi avem o inimă. Şi tu ai o inimă. Tu pe cine iubeşti.. Roxana?
- Pe Roxana.

Zilele acestea am citit un interviu al unui tânăr pedagog american care s-a dedicat copiilor orfani si celor handicapaţi. Spunea printre altele: “Durerea mea cea mai mare este atunci când mă întorc acasă plângând pentru că las copii care plâng. Copiii plâng pentru că nu înţeleg iubirea mea. Ei o înţeleg ca milă şi nu ca iubire pură, pentru că au fost decepţionaţi de părinţii lor. Deziluzia, păcatul părinţilor este înlăuntrul lor, iar ei sunt incapabili să accepte iubirea altuia, pentru că nu au primit iubirea părinţilor.”

De ce l-ai făcut, dacă nu ştii să-l iubesti? Dacă nu poţi iubi, nu aduce nici o fiinţă la existentă. Nu este permis să sufere nici un copil. Şi dacă totuşi suferă bietul copil, o data cu el ar trebui să sufere şi parinţi, doar că suferinţa tatalui şi mamei ar trebui să fie mai mare atunci când sunt incapabil să-i dăruiască iubirea pe care copilul o aşteaptă. Dacă am simţi durerile copiilor până în adancul sufletului, atunci poate s-ar mai tulbura rotiţele creierului nostru şi cine ştie, poate şi inima ar vibra altfel.