În vremuri îndepărtate, trăia în China un împărat bătrân. El avea o fiică foarte frumoasă, căreia i se dusese vestea peste mări și țări. Cel mai mult îi placea să se plimbe prin grădinile împărătești și să se ocupe ea însăși de multitudinea de flori. Desigur că și grădinarii curții împărătești aveau grija de grădini, însă ei îi plăcea să le îngrijească cu mâna ei, mai ales trandafirii. Avea un colț al grădinii în care plantase ea singură mai multe soiuri de trandafiri de toate culorile și mărimile.
Într-o dimineață răcoroasă de mai, în sala tronului, se adunară toți sfetnicii împăratului ca să discute despre viitorul țării. Toți erau foarte îngrijorați că împăratul nu are un fiu sau un nepot moștenitor. Așa că hotărâră cu toții că fiica împăratului trebuie să se căsătorească degrabă, în cel mult o lună, pentru a avea un fiu moștenitor. Împăratului nu-i plăcu această veste, dar se duse să vorbească cu fiica sa. Prințesa fu de acord cu o casatorie făcută în grabă, atâta timp cât viitorul ei soț îi va aduce un trandafir în dar, dar nu unul oarecare, ci un trandafir albastru.

Copiii au în ei gena fericirii și a iubirii. Pentru ei, a iubi este foarte simplu. Eu, din copilarie îmi aduc aminte de lucruri frumoase, de oamenii frumoși din jurul meu care au încercat să mă învețe să devin un om bun. Care îmi spuneau, de când eram mic, că e bine să împart jucăriile și cu alți copii. Că e frumos să dăruiesc, fără să aștept neaparat să primesc ceva înapoi. Sunt oameni care au făcut din mine un copil fericit. Unul fără prea multe griji. Și le mulțumesc mereu pentru asta. Pentru că am învățat să mă joc, să îmi placă lucrurile frumoase, să nu îi judec pe oameni după cum sunt îmbrăcați, ci, mai degrabă, după sufletul pe care îl poți descoperi dincolo de haina ponosită. Vreau să fiu copil și să iubesc ca un copil.

Nu știam…că te doresc atât de mult, că te ador cu-așa ardoare. Nu știam că te iubesc atât de mult, nu știam ca pot să spun…ești tot ce port în mintea mea. Acum am înțeles…ești tot ce pot iubii în viața mea. Abia acum cand ai închis o ușa-n urma ta am înțeles… că te iubesc. Aici și acum am acceptat…să te iubesc.

Dragii mei, fără a ne renega emoțiile astfel date pe față, credeți că putem să ne detașam de aceste sentimente? Credeți că putem să lasam deoparte iubirea și să acceptam faptul că…eu am ales? Insă a accepta ceea ce nu putem schimba înseamna să accepți iubirea așa cum e ea, chiar dacă este în suferință. Însă viața, dragii mei, ne încearcă, reamintindu-ne că iubirea ca și fericirea este foarte nestatornică. Lucru de fapt incontestabil. Însa atunci ce sa ne așteptam de la ea? Am putea trăi oare toată viața nefericiți cu gândul la expriențele dureroase pe care viața ni le scoate în cale? Cu siguranță, nu. Nu, pentru că știm, că după furtună vor veni zile mai bune, zile în care vom gasi și puțină fericire.

A gusta din iubire înseamnă să guști din fericire, în forma ei cea mai pura.

E primăvară. O zi însorită și frumoasă. Pe culmea dealului, trei copacei cresc unul lângă altul, împreună. Ca să mai treacă vremea, povestesc vrute și nevrute. Dar astăzi nu mai au subiect de conversație. Nici cățelul care-i vizita mereu, n-a mai venit. Atunci, unul din ei începe să foșnească din frunze și să-i întrebe pe amicii lui:

- Știți ce m-am gândit? Ce-o să ne facem noi când vom fi mari? Adică, vreau să spun, mari-mari, nu așa, maine-poimaine, ci MARI! Oare tot aici vom fi și tot despre aceleași lucruri vom povesti?

Mai stă el ce mai stă și văzând că ceilalți nu-i răspund, continuă tot el:

- Eu, de exemplu, îmi doresc să fac ceva util, ceva important. Aș vrea să devin un cufăr mare, uriaș, în care să-ncapă toate bogățiile lumii, cea mai de preț comoară a tuturor oamenilor! Atât de mare aș vrea să fiu!

Fiecare ne cunoaștem pe noi înșine. În fiecare din noi sunt anumite părți pe care alții nu le cunosc. Dar tu însuți le cunoști până în profunzimea sufletului și știi exact cum ești.

Dragii mei, omului i se dă o stranie libertate. Deci… iubește și fă ce vrei. Dar greu se poate trăi cu această libertate. În plus, când ai atins-o, trebuie să ții cont de ceilalți, de lumea din jurul tău. Libertatea ta să nu tulbure viața nimănui. Căci viață liberă nu prea există.

Insă tu ești viață. În jurul tău este viață. Tu trebuie să fii deschis spre viață, spre iubire, să percepi viața și să comunici cu ea. Să trăiești și să iubești, ca și cum nu ai suferit vreodată. Totuși, care dintre noi reușește să simtă viața lângă el? Că, de fapt, să fim sinceri, suntem singuri. Câteodată ai chiar sentimentul că ești singur în tot universal. Și cu cât sunt mai mulți lângă tine, cu atât te simți mai singur.

Iad? Rai? Cine știe să răspundă? Oare ce credeți că îi trebuie omului ca să fie fericit? Bani, faimă, titluri, realizari? Trăim în iad și sperăm să vedem raiul? Ne iluzionăm cu Raiul, dar, de fapt, trăim într-un iad continu?

Am sperat… și acum, nimic.

Acum câteva zile am fost la spital la mama mea. A doua zi trebuia să o opereze. Era suspectă de cancer. A fost internată într-o rezervă a spitalului doar cu două paturi. Evident, mergând în vizită am cunoscut-o pe colega ei de salon. Era la pământ, terminată fizic, dar mai ales psihic, chiar dacă urma să aiba doar o intervenție laparoscopică minoră. Spre surprinderea mea am observat că habar nu avea ce boala are mama mea și de ce suferea. O interesa doar boala ei. Ea să se facă bine. În rest, nimic.

Cu toate acestea mama mea nu se plângea. Era veselă. Însă, de-abia am scos câteva cuvinte de la ea despre ceea ce avea să se întample a doua zi. Era interesată doar de noi, de viața noastră. Aici am înțeles că era vorba de dragoste. Nu o interesa persona ei deloc. Am plecat. Am plecat cu speranța că mama mea nu are nimic. Că totul era doar o alarmă falsă. A doua zi asteptam un telefon. Spre surprinderea mea, pe la ora 11 mă sună mama. Imi spune că în urma analizelor amănunțite, nu s-a depistat a fi cancer și nici nu are nevoie de operație. La ora 13, urmă să o trimită acasă, doar cu un regim alimentar puțin mai strict.

Azi am dăruit o floare. Am primit un zâmbet și o îmbrățișare. Aș dărui toate florile din lume doar pentru a te iubi o clipă.

Zilele acestea am citit un sfat pe care un psiholog îl dădea soților. Dădea un exemplu din New York, Statele Unite. Era vorba de un chirurg extrem de ocupat, care și-a trimis soția la psihiatru pe motiv că devenise foarte nervoasă. Apoi și-a trimis și mama și, în final, soacra. Psihiatrul l-a chemat și i-a spus: “Știi, tu îi dedici prea puțin timp soției tale și de aceea este nervoasă. Trebuie s-o duci în fiecare săptamână la cinema, să stai mai mult cu ea și se va simți mai bine. Chirurgul a facut acestea și se simțea mulțumit, dar starea soției sale nu s-a îmbunătățit prea mult. Atunci pshiatrul l-a chemat din nou, spunându-i: “Nu m-ai înțeles. Când ți-am spus că trebuie s-o duci pe soția ta în fiecare săptămână la cinema, voiam să-ți spun, de fapt,… tu trebuie s-o iubești pe soția ta, trebuie să ai timp pentru ea, să intri în viața ei și să trăiești cu ea. Și atunci se va face sănătoasă.” Iar el a spus: “Până la urmă am înțeles viața. Am început să-mi iubesc soția, mama și soacra.” Acum nu mai aveau nevoie de psihiatru.

Ce nu poate omul când vrea, dragii mei? Ce am putea noi face cu lumea aceasta, dacă am avea credință? Mai mult: ce putem deveni dacă am avea credință în iubire.

Mă gândeam la multe, mai ales la faptul că, din copilarie, luptăm să acumulăm informații, pentru că așa zice vorba românescă: cine are carte are parte. Însă ce înseamnă să crezi și să știi cu adevarat, dar să nu știi până la capăt? Să nu poți știi totul. La ce-ți folosește?

Nu poți să dai nimanui iubire, dacă tu însuți nu iubești. Poți să dai doar o informație: “Da țin la tine”. Însă doar așa, că ne agreem, nu e de ajuns. Trebuie să ai iubirea în tine, în orice situație te-ai afla. Iubirea e atunci când stai langă om și simți vibrațiile creierului lui, simți emoția inimii lui. Te bucuri de viața lui. Dacă e de bucurie, atunci trăiești și tu starea sufletească pe care o are. Evident, dacă întradevăr iubești pe cineva, la un moment dat, simți că ești una cu el. Începi să crezi în acea iubire. Începi să crezi că ea este cea care dă sens existentei tale. Este un sentiment care ar trebui să fie înnăscut. Însă dupa ce te-ai izbit de iubire, și ți se strică ceva, câte un porțelan prin inima, si apoi te mai izbești încă o dată, dar nu cu aceeași convingere, începi să devii mai rațional. Și cu cât te izbești mai mult, cu atât ești mai cu picioarele pe pământ. Însă încet, încet, temerile dobândite le învingi. Și le învingi exersând iubirea.
Iubind fără limite.