În vremuri îndepărtate, trăia în China un împărat bătrân. El avea o fiică foarte frumoasă, căreia i se dusese vestea peste mări și țări. Cel mai mult îi placea să se plimbe prin grădinile împărătești și să se ocupe ea însăși de multitudinea de flori. Desigur că și grădinarii curții împărătești aveau grija de grădini, însă ei îi plăcea să le îngrijească cu mâna ei, mai ales trandafirii. Avea un colț al grădinii în care plantase ea singură mai multe soiuri de trandafiri de toate culorile și mărimile.
Într-o dimineață răcoroasă de mai, în sala tronului, se adunară toți sfetnicii împăratului ca să discute despre viitorul țării. Toți erau foarte îngrijorați că împăratul nu are un fiu sau un nepot moștenitor. Așa că hotărâră cu toții că fiica împăratului trebuie să se căsătorească degrabă, în cel mult o lună, pentru a avea un fiu moștenitor. Împăratului nu-i plăcu această veste, dar se duse să vorbească cu fiica sa. Prințesa fu de acord cu o casatorie făcută în grabă, atâta timp cât viitorul ei soț îi va aduce un trandafir în dar, dar nu unul oarecare, ci un trandafir albastru.

E primăvară. O zi însorită și frumoasă. Pe culmea dealului, trei copacei cresc unul lângă altul, împreună. Ca să mai treacă vremea, povestesc vrute și nevrute. Dar astăzi nu mai au subiect de conversație. Nici cățelul care-i vizita mereu, n-a mai venit. Atunci, unul din ei începe să foșnească din frunze și să-i întrebe pe amicii lui:

- Știți ce m-am gândit? Ce-o să ne facem noi când vom fi mari? Adică, vreau să spun, mari-mari, nu așa, maine-poimaine, ci MARI! Oare tot aici vom fi și tot despre aceleași lucruri vom povesti?

Mai stă el ce mai stă și văzând că ceilalți nu-i răspund, continuă tot el:

- Eu, de exemplu, îmi doresc să fac ceva util, ceva important. Aș vrea să devin un cufăr mare, uriaș, în care să-ncapă toate bogățiile lumii, cea mai de preț comoară a tuturor oamenilor! Atât de mare aș vrea să fiu!

Avea sase ani când am vazut-o pentru prima data pe plajă, aproape de casa mea. Obișnuiam să merg pe această plajă de fiecare dată când simțeam că lumea se prabușește peste mine. Atunci, ea construia un castel de nisip sau ceva asemănător, când a privit în sus, cu ochii albaștri, atât de albaștri ca marea.

“Bună”, mi-a zis. I-am răspuns cu un gest, fără să fiu prea interesată să încep o discuție cu o fetiță. “Construiesc”, zice ea. “Văd. Ei și?”, i-am zis și m-am descălțat. Deodată, o codobatură a trecut în zbor. “Fericirea!”, a strigat fetița. “Ce este?… ce?” “ Este Fericirea! Mămica mea spune că păsările cafenii (codobaturile) vin să ne aducă fericirea”. Pasărea a înconjurat puțin plaja. “ La revedere, fericire”, am șoptit ca pentru mine. “Bună ziua, durere!… mi-am zis. M-am întors și am mers mai departe. Eram disperată. Viața îmi scapase cu totul de sub control. Dar fetița nu se lăsa… “Cum vă numiți?”, m-a întrebat. “Ruth, i-am răspuns. Mă numesc Ruth Peterson”. “Eu sunt Wendy… Și am șase ani” “Bună Wendy”, i-am răspuns. Și cu zâmbetul ei de copil mi-a zis: “ Ce fermecătoare sunteți!” În loc să continui să fiu tristă, am zâmbit și eu și am mers mai departe…” Râsul ei muzical îmi răsuna în urechi…” Să mai veniți și altă dată, doamnă Ruth, mi-a zis, și vom mai avea o zi fericită”.

Era odată o casa îndepărtată unde trăia o mică bătrânică. Ea trăia într-un sat îndepărtat, aproape închisă în căsuța ei. Stătea în camăruța ei și torcea cu furca și caierul de in în brâu. Și trăgea și răsucea firele lungi și subțiri de in cât era ziua de lungă. Doar copiii din sat ce mai veneau și se uitau pe gemuleț la ce lucrează bătrânica.

Într-una din zile, unul dintre nepoți s-a întors la căsuța în care adormea cândva legănat de poveștile bunicii și de scârțâitul caierului. Și ce se gândi el: “Cred a venit timpul să îmi ajut scumpa mea bunicuță.”

A început să facă mici modificări prin odaia în care abia, abia intra lumina zilei. A schimbat ușile, a schimbat geamurile, până chiar și soba cea veche a bunicii unde asculta trosnitul lemnelor seara.
Așa azi, așa mâine, și încet – încet căsuța bunicii se transformă, devenind un loc de care nepotul bunicii era foarte mândru.

Dacă vreți să fiți frumoși, iubiți.

Nu există nimeni pe lume care să nu vrea să fie frumos, chiar dacă avem un chip pe care nu l-ar putea iubi decât o mamă. Fiecare dintre noi dorește să fie frumos, iar pentru a deveni frumoși trebuie să începem să iubim. Așadar să ne deschidem iubirii.

Se poate trăi cu cine iubește, cu cine e gata să ierte, chiar dacă nu are darul frumuseții exterioare. Pentru frumusețea interioară avem cu toții întotdeauna o șansă. Această șansă este mereu cu noi și în noi.

Fără iubire totul se distruge.

Era odată un tânăr ce pretindea că are cea mai frumoasă și mai perfectă inimă din țară. Tânărul mergea din oraș în oraș și din sat în sat, arătându-le oamenilor inima lui minunată. Oamenii se adunau cu mic cu mare și se minunau de frumusețea și perfecțiunea inimii lui.

Inima tânărului era într-o stare perfectă. Aceasta nu avea nici o greșeala și nici un semn pe ea. Toți privitorii erau de acord că inima lui era cea mai frumoasă din câte văzuseră ei până atunci. Tânărul om era foarte mândru de el și de inima lui. Nimeni nu avea o inimă la fel de frumoasă. El se bucura mult de aprobările unanime ale privitorilor.

Într-o zi însă, ajungând într-un sat, s-a apropiat de el un bătrân trecut de 70 de ani, cu păr alb și cu o privire blajină, care i-a spus: „Dragul meu, eu îți spun ca inima ta nu e nici pe departe la fel de frumoasă precum e a mea!” Atât mulțimea din sat, cât și tânărul cu inima perfectă s-au uitat cu uimire la bătrân. „Ce spui tu bătrâne? Ai inima mai frumoasa ca a mea? Arată-ne-o atunci!”

A fost odată un sculptor. El trăia într-un sat îndepărtat, închis în căsuța lui. Stătea în cămăruța lui, lucrând cât era ziua de lungă. Copiii din sat veneau și se uitau pe geam la ce lucrează sculptorul.

Într-una din zile, el ieși din casă în căutare de noi materiale, iar copiii se țineau după el. Ajuns la marginea satului, după multe căutari, a gasit un bloc mare de piatră. L-a urcat cu greu în căruță și, încet – încet, l-a dus acasă. După ce l-a pus în camera sa, a închis ușa și s-a apucat de lucru. Copiii stateau și se uitau pe geam, lipindu-și năsucurile de sticla ferestrei.

Azi așa, mâine așa, toata ziua cioca-boca, satul răsuna de sunetul ciocanului. Seara târziu era ultimul zgomot care se mai auzea, iar dimineața satul se trezea pe același cioca-boca. Meșterul lucra de zor. Copiii se plictisiseră la un moment dat și vizitele la geamul sculptorului se răriseră. Doar micuța Mireluș, după cum îi spunea bunicul ei, se ducea în fiecare zi și se minuna de ce vedea zi dupa zi. Azi apărea un cap, mâine niște aripi, apoi picioarele.

Era odată, demult, o țară foarte îndepartată în care oamenii trăiau fericiți în pace. De aceea, oameni din întraga lume o vizitau. Într-una din zile unul dintre ei a întrebat un locuitor al acelei țări:
“De ce nu aveți voi un rege care să vă conducă?”

Această întrebare a stârnit mare vâlvă în întreaga țară, iar oamenii s-au adunat pentru a alege un rege. Unul dintre oamenii de frunte și bogați a spus:
“Regele trebuie să fie un om bogat, un om de frunte, pentru ca să știe cum să conducă țara”.

Dar ceilalți, majoritatea oameni simpli, au spus:
“Nu, regele trebuie să fie unul dintre noi, care știe greutățile cu care se confruntă majoritatea oamenilor.” La fel, negustorii și comercianții au spus: “Nu, regele trebuie sa fie un bun comerciant pentru ca țara să progreseze.” Dar filozofii au spus:”Nu, regele trebuie să fie unul dintre noi, unul care să gândească, să cugete la bunul mers al țării.”

“Viața capătă sens doar prin ceea ce iubești și prin suferința că ai la dispoziție un timp limitat pentru a nu irosi această șansa.”

Au fost odată doi tineri care se iubeau. După o vreme, el i-a luat un inel și a cerut-o de soție.
I-a spus: “Am nevoie de tine!”
Ea l-a întrebat: “ De ce?”
“Pentru că te iubesc!” i-a raspuns el.

Și cei doi s-au căsătorit. Și erau foarte fericiți. Dar în curând au început să se auda piciorușe în casă. Astfel, odată cu venirea copiilor, au început să se rărească florile, cadourile, declarațiile de dragoste și toate momentele intime. Copiii creșteau, și odată cu ei creșteau și problemele. A urmat școala, tinerețea, căsătoria. Și încet, încet, copiii au plecat din casa parintească. Cei doi îmbătrâneau, iar distanța și răceala dintre ei erau tot mai mari.