În vremuri îndepărtate, trăia în China un împărat bătrân. El avea o fiică foarte frumoasă, căreia i se dusese vestea peste mări şi ţări. Cel mai mult îi placea să se plimbe prin grădinile împărăteşti şi să se ocupe ea însăşi de multitudinea de flori. Desigur că şi grădinarii curţii împărăteşti aveau grija de grădini, însă ei îi plăcea să le îngrijească cu mâna ei, mai ales trandafirii. Avea un colţ al grădinii în care plantase ea singură mai multe soiuri de trandafiri de toate culorile şi mărimile.
Într-o dimineaţă răcoroasă de mai, în sala tronului, se adunară toţi sfetnicii împăratului ca să discute despre viitorul ţării. Toţi erau foarte îngrijoraţi că împăratul nu are un fiu sau un nepot moştenitor. Aşa că hotărâră cu toţii că fiica împăratului trebuie să se căsătorească degrabă, în cel mult o lună, pentru a avea un fiu moştenitor. Împăratului nu-i plăcu această veste, dar se duse să vorbească cu fiica sa. Prinţesa fu de acord cu o casatorie făcută în grabă, atâta timp cât viitorul ei soţ îi va aduce un trandafir în dar, dar nu unul oarecare, ci un trandafir albastru.

E primăvară. O zi însorită şi frumoasă. Pe culmea dealului, trei copacei cresc unul lângă altul, împreună. Ca să mai treacă vremea, povestesc vrute şi nevrute. Dar astăzi nu mai au subiect de conversaţie. Nici căţelul care-i vizita mereu, n-a mai venit. Atunci, unul din ei începe să foşnească din frunze şi să-i întrebe pe amicii lui:

- Ştiţi ce m-am gândit? Ce-o să ne facem noi când vom fi mari? Adică, vreau să spun, mari-mari, nu aşa, maine-poimaine, ci MARI! Oare tot aici vom fi şi tot despre aceleaşi lucruri vom povesti?

Mai stă el ce mai stă şi văzând că ceilalţi nu-i răspund, continuă tot el:

- Eu, de exemplu, îmi doresc să fac ceva util, ceva important. Aş vrea să devin un cufăr mare, uriaş, în care să-ncapă toate bogăţiile lumii, cea mai de preţ comoară a tuturor oamenilor! Atât de mare aş vrea să fiu!

Avea sase ani când am vazut-o pentru prima data pe plajă, aproape de casa mea. Obişnuiam să merg pe această plajă de fiecare dată când simţeam că lumea se prabuşeşte peste mine. Atunci, ea construia un castel de nisip sau ceva asemănător, când a privit în sus, cu ochii albaştri, atât de albaştri ca marea.

“Bună”, mi-a zis. I-am răspuns cu un gest, fără să fiu prea interesată să încep o discuţie cu o fetiţă. “Construiesc”, zice ea. “Văd. Ei şi?”, i-am zis şi m-am descălţat. Deodată, o codobatură a trecut în zbor. “Fericirea!”, a strigat fetiţa. “Ce este?… ce?” “ Este Fericirea! Mămica mea spune că păsările cafenii (codobaturile) vin să ne aducă fericirea”. Pasărea a înconjurat puţin plaja. “ La revedere, fericire”, am şoptit ca pentru mine. “Bună ziua, durere!… mi-am zis. M-am întors şi am mers mai departe. Eram disperată. Viaţa îmi scapase cu totul de sub control. Dar fetiţa nu se lăsa… “Cum vă numiţi?”, m-a întrebat. “Ruth, i-am răspuns. Mă numesc Ruth Peterson”. “Eu sunt Wendy… Şi am şase ani” “Bună Wendy”, i-am răspuns. Şi cu zâmbetul ei de copil mi-a zis: “ Ce fermecătoare sunteţi!” În loc să continui să fiu tristă, am zâmbit şi eu şi am mers mai departe…” Râsul ei muzical îmi răsuna în urechi…” Să mai veniţi şi altă dată, doamnă Ruth, mi-a zis, şi vom mai avea o zi fericită”.