Copiii au în ei gena fericirii și a iubirii. Pentru ei, a iubi este foarte simplu. Eu, din copilarie îmi aduc aminte de lucruri frumoase, de oamenii frumoși din jurul meu care au încercat să mă învețe să devin un om bun. Care îmi spuneau, de când eram mic, că e bine să împart jucăriile și cu alți copii. Că e frumos să dăruiesc, fără să aștept neaparat să primesc ceva înapoi. Sunt oameni care au făcut din mine un copil fericit. Unul fără prea multe griji. Și le mulțumesc mereu pentru asta. Pentru că am învățat să mă joc, să îmi placă lucrurile frumoase, să nu îi judec pe oameni după cum sunt îmbrăcați, ci, mai degrabă, după sufletul pe care îl poți descoperi dincolo de haina ponosită. Vreau să fiu copil și să iubesc ca un copil.

Nu știam…că te doresc atât de mult, că te ador cu-așa ardoare. Nu știam că te iubesc atât de mult, nu știam ca pot să spun…ești tot ce port în mintea mea. Acum am înțeles…ești tot ce pot iubii în viața mea. Abia acum cand ai închis o ușa-n urma ta am înțeles… că te iubesc. Aici și acum am acceptat…să te iubesc.

Dragii mei, fără a ne renega emoțiile astfel date pe față, credeți că putem să ne detașam de aceste sentimente? Credeți că putem să lasam deoparte iubirea și să acceptam faptul că…eu am ales? Insă a accepta ceea ce nu putem schimba înseamna să accepți iubirea așa cum e ea, chiar dacă este în suferință. Însă viața, dragii mei, ne încearcă, reamintindu-ne că iubirea ca și fericirea este foarte nestatornică. Lucru de fapt incontestabil. Însa atunci ce sa ne așteptam de la ea? Am putea trăi oare toată viața nefericiți cu gândul la expriențele dureroase pe care viața ni le scoate în cale? Cu siguranță, nu. Nu, pentru că știm, că după furtună vor veni zile mai bune, zile în care vom gasi și puțină fericire.

A gusta din iubire înseamnă să guști din fericire, în forma ei cea mai pura.

Fiecare ne cunoaștem pe noi înșine. În fiecare din noi sunt anumite părți pe care alții nu le cunosc. Dar tu însuți le cunoști până în profunzimea sufletului și știi exact cum ești.

Dragii mei, omului i se dă o stranie libertate. Deci… iubește și fă ce vrei. Dar greu se poate trăi cu această libertate. În plus, când ai atins-o, trebuie să ții cont de ceilalți, de lumea din jurul tău. Libertatea ta să nu tulbure viața nimănui. Căci viață liberă nu prea există.

Insă tu ești viață. În jurul tău este viață. Tu trebuie să fii deschis spre viață, spre iubire, să percepi viața și să comunici cu ea. Să trăiești și să iubești, ca și cum nu ai suferit vreodată. Totuși, care dintre noi reușește să simtă viața lângă el? Că, de fapt, să fim sinceri, suntem singuri. Câteodată ai chiar sentimentul că ești singur în tot universal. Și cu cât sunt mai mulți lângă tine, cu atât te simți mai singur.

Iad? Rai? Cine știe să răspundă? Oare ce credeți că îi trebuie omului ca să fie fericit? Bani, faimă, titluri, realizari? Trăim în iad și sperăm să vedem raiul? Ne iluzionăm cu Raiul, dar, de fapt, trăim într-un iad continu?

Am sperat… și acum, nimic.

Acum câteva zile am fost la spital la mama mea. A doua zi trebuia să o opereze. Era suspectă de cancer. A fost internată într-o rezervă a spitalului doar cu două paturi. Evident, mergând în vizită am cunoscut-o pe colega ei de salon. Era la pământ, terminată fizic, dar mai ales psihic, chiar dacă urma să aiba doar o intervenție laparoscopică minoră. Spre surprinderea mea am observat că habar nu avea ce boala are mama mea și de ce suferea. O interesa doar boala ei. Ea să se facă bine. În rest, nimic.

Cu toate acestea mama mea nu se plângea. Era veselă. Însă, de-abia am scos câteva cuvinte de la ea despre ceea ce avea să se întample a doua zi. Era interesată doar de noi, de viața noastră. Aici am înțeles că era vorba de dragoste. Nu o interesa persona ei deloc. Am plecat. Am plecat cu speranța că mama mea nu are nimic. Că totul era doar o alarmă falsă. A doua zi asteptam un telefon. Spre surprinderea mea, pe la ora 11 mă sună mama. Imi spune că în urma analizelor amănunțite, nu s-a depistat a fi cancer și nici nu are nevoie de operație. La ora 13, urmă să o trimită acasă, doar cu un regim alimentar puțin mai strict.

Azi am dăruit o floare. Am primit un zâmbet și o îmbrățișare. Aș dărui toate florile din lume doar pentru a te iubi o clipă.

Zilele acestea am citit un sfat pe care un psiholog îl dădea soților. Dădea un exemplu din New York, Statele Unite. Era vorba de un chirurg extrem de ocupat, care și-a trimis soția la psihiatru pe motiv că devenise foarte nervoasă. Apoi și-a trimis și mama și, în final, soacra. Psihiatrul l-a chemat și i-a spus: “Știi, tu îi dedici prea puțin timp soției tale și de aceea este nervoasă. Trebuie s-o duci în fiecare săptamână la cinema, să stai mai mult cu ea și se va simți mai bine. Chirurgul a facut acestea și se simțea mulțumit, dar starea soției sale nu s-a îmbunătățit prea mult. Atunci pshiatrul l-a chemat din nou, spunându-i: “Nu m-ai înțeles. Când ți-am spus că trebuie s-o duci pe soția ta în fiecare săptămână la cinema, voiam să-ți spun, de fapt,… tu trebuie s-o iubești pe soția ta, trebuie să ai timp pentru ea, să intri în viața ei și să trăiești cu ea. Și atunci se va face sănătoasă.” Iar el a spus: “Până la urmă am înțeles viața. Am început să-mi iubesc soția, mama și soacra.” Acum nu mai aveau nevoie de psihiatru.

Ce nu poate omul când vrea, dragii mei? Ce am putea noi face cu lumea aceasta, dacă am avea credință? Mai mult: ce putem deveni dacă am avea credință în iubire.

Mă gândeam la multe, mai ales la faptul că, din copilarie, luptăm să acumulăm informații, pentru că așa zice vorba românescă: cine are carte are parte. Însă ce înseamnă să crezi și să știi cu adevarat, dar să nu știi până la capăt? Să nu poți știi totul. La ce-ți folosește?

Nu poți să dai nimanui iubire, dacă tu însuți nu iubești. Poți să dai doar o informație: “Da țin la tine”. Însă doar așa, că ne agreem, nu e de ajuns. Trebuie să ai iubirea în tine, în orice situație te-ai afla. Iubirea e atunci când stai langă om și simți vibrațiile creierului lui, simți emoția inimii lui. Te bucuri de viața lui. Dacă e de bucurie, atunci trăiești și tu starea sufletească pe care o are. Evident, dacă întradevăr iubești pe cineva, la un moment dat, simți că ești una cu el. Începi să crezi în acea iubire. Începi să crezi că ea este cea care dă sens existentei tale. Este un sentiment care ar trebui să fie înnăscut. Însă dupa ce te-ai izbit de iubire, și ți se strică ceva, câte un porțelan prin inima, si apoi te mai izbești încă o dată, dar nu cu aceeași convingere, începi să devii mai rațional. Și cu cât te izbești mai mult, cu atât ești mai cu picioarele pe pământ. Însă încet, încet, temerile dobândite le învingi. Și le învingi exersând iubirea.
Iubind fără limite.

Aș vrea să te văd în florile ce înfloresc cu petalele spre soare, în păsările ce zboară, în soarele ce își îndreaptă razele spre pământ, în zori dimineții…, dar nu pot. Pot doar să visez.

Aș vrea să te țin în brate, să te trezesc cu un sărut, să te ador în lumina iubirii…, dar nu pot. Pot doar să sper.

Aș vrea să am aripi de înger să pot cu ele sa mă înalț, să fiu aproape de tine, să fiu lumina din jurul tău…, dar nu pot. Pot doar să am încredere.

Pot doar sa îți spun: Te iubesc.

Fiecare, dragii mei, în acest timp al declarațiilor de dragoste, încearcă să își exprime iubirea în diferite moduri. Însă, fiecare dintre noi este unicat. Este incomparabil. Ceea ce ai tu nu are nimeni. Încercați, așadar, să nu priviți la modul în care ceilalți trăiesc și își manifestă iubirea. Ea este în voi. Aveți încredere. Trebuie doar să îți deschizi întâi mintea și apoi sufletul, pentru ca ceea ce este în voi să fie desăvâșit.
Niciodată nu poți să dezvălui gânduri sau sentimente în totalitate, în cuvinte scrise. Mereu ceva se mai pierde, se mai diluează. Oricum cuvintele ascund trăiri. Nu exprimă ceea ce trăiește omul. Decât o parte. De aceea, dragii mei, dăruiți-vă iubirea printr-un simplu : Te iubesc

Totul este trecator. Doar iubirea este eternă.

- De ce ești tristă? De ce plângi?
- Pentru că oameni nu au inimă.
- De ce nu au inimă. De ce spui asta. Toți avem o inimă. Și tu ai o inimă. Tu pe cine iubești.. Roxana?
- Pe Roxana.

Zilele acestea am citit un interviu al unui tânăr pedagog american care s-a dedicat copiilor orfani si celor handicapați. Spunea printre altele: “Durerea mea cea mai mare este atunci când mă întorc acasă plângând pentru că las copii care plâng. Copiii plâng pentru că nu înțeleg iubirea mea. Ei o înțeleg ca milă și nu ca iubire pură, pentru că au fost decepționați de părinții lor. Deziluzia, păcatul părinților este înlăuntrul lor, iar ei sunt incapabili să accepte iubirea altuia, pentru că nu au primit iubirea părinților.”

De ce l-ai făcut, dacă nu știi să-l iubesti? Dacă nu poți iubi, nu aduce nici o ființă la existentă. Nu este permis să sufere nici un copil. Și dacă totuși suferă bietul copil, o data cu el ar trebui să sufere și parinți, doar că suferința tatalui și mamei ar trebui să fie mai mare atunci când sunt incapabil să-i dăruiască iubirea pe care copilul o așteaptă. Dacă am simți durerile copiilor până în adancul sufletului, atunci poate s-ar mai tulbura rotițele creierului nostru și cine știe, poate și inima ar vibra altfel.

A venit Crăciunul, a venit anul nou. A trecut Crăciunul, a trecut Anul Nou. Iar noi rămânem aceiași, cu găndul la un viitor Crăciun și la viitorul An nou. Am iubit mai mult sau mai puțin , am trăit ca să iubim sau doar ca să fim iubiți… Depinde de fiecare. Nu este nici o problemă. Iubirea se va naște din nou la fel ca până acum.

Bineînțeles că oriunde te uiți vezi și lumini și umbre. Și treci cum poți peste fiecare. Însă nu este ușor să vezi durerea din inimile oamenilor, să vezi totuși că în acest timp al sărbătorilor unii se pot bucura și alții pot doar să plângă lângă ei.

Am încercat totuși să-i iubesc așa cum știam, însă, câteodată, parcă ar fi mai bine să trăiești așa ca un nesimțit în lumea acesta, fără să ai parte de prea multe emoți și să spui “asta e viața în care trăim și nu putem face nimic pentru a o schimba” Mergem spre moarte făcând lucruri mari și importante. Cum ar fi să ne desprindem de aceste limitele omenești, de elementele grosiere din viața noastră și să intram în viața iubirii. Vom descoperi că e atât de aproape de noi, mai aproape decât noi înșiși suntem, este chiar în inima noastră. Când inima ta iubește, când inima ta iartă, când inima ta acoperă goliciunea aproapelui atunci ești într-adevăr în iubire.

Cine poate spune oare “Eu am iubit, am absolvit școala iubirii?” Cine poate spune “Îi iubesc pe toți? Cine poate spune “Am iubit ieri, astăzi nu mai este nevoie?” Iubirea este un alt cuvânt pentru a trăi bucuria, un alt cuvânt pentru pace. Iubirea poate fi înțeleasă numai atunci când începem să credem, când începem să ne rugăm, când începem să o trăim. Evident, nimeni dintre noi nu este împotriva acestei bucurii pe care o căutăm o viață întreagă. Dar de ce oare, nu o avem sau nu o cunoaștem?

Când îți vâjâie capul de probleme și de griji, nu mai auzi nici un glas, nu mai auzi nici o chemare. Iar când auzi gălăgia acestei lumi sau – cine știe – muzica ei, te tulburi foarte tare. Insă nici asta nu ne surprinde, deoarece suntem obișnuiți. Insă cui îi este sete de viață, să iubească.

Iubim noi viața pe care o trăim? Trăim cu adevarat sau doar ne luptam cu morile de vant într-o lume cu o mie de maști pe fețe? Adunăm să avem. Adunăm, ca să avem ce au avut și ceilalți, că așa e mersul lumii. N-avem surprize, mergem pe un câmp cunoscut cu meticulozitate de miliarde de oameni. Însă avem probleme multe, avem rani multe și o convingere clară că suntem așa cum suntem și că așa vom rămane. Nu ne va schimba nimeni decât pământul.