În vremuri îndepărtate, trăia în China un împărat bătrân. El avea o fiică foarte frumoasă, căreia i se dusese vestea peste mări şi ţări. Cel mai mult îi placea să se plimbe prin grădinile împărăteşti şi să se ocupe ea însăşi de multitudinea de flori. Desigur că şi grădinarii curţii împărăteşti aveau grija de grădini, însă ei îi plăcea să le îngrijească cu mâna ei, mai ales trandafirii. Avea un colţ al grădinii în care plantase ea singură mai multe soiuri de trandafiri de toate culorile şi mărimile.
Într-o dimineaţă răcoroasă de mai, în sala tronului, se adunară toţi sfetnicii împăratului ca să discute despre viitorul ţării. Toţi erau foarte îngrijoraţi că împăratul nu are un fiu sau un nepot moştenitor. Aşa că hotărâră cu toţii că fiica împăratului trebuie să se căsătorească degrabă, în cel mult o lună, pentru a avea un fiu moştenitor. Împăratului nu-i plăcu această veste, dar se duse să vorbească cu fiica sa. Prinţesa fu de acord cu o casatorie făcută în grabă, atâta timp cât viitorul ei soţ îi va aduce un trandafir în dar, dar nu unul oarecare, ci un trandafir albastru.

Copiii au în ei gena fericirii şi a iubirii. Pentru ei, a iubi este foarte simplu. Eu, din copilarie îmi aduc aminte de lucruri frumoase, de oamenii frumoşi din jurul meu care au încercat să mă înveţe să devin un om bun. Care îmi spuneau, de când eram mic, că e bine să împart jucăriile şi cu alţi copii. Că e frumos să dăruiesc, fără să aştept neaparat să primesc ceva înapoi. Sunt oameni care au făcut din mine un copil fericit. Unul fără prea multe griji. Şi le mulţumesc mereu pentru asta. Pentru că am învăţat să mă joc, să îmi placă lucrurile frumoase, să nu îi judec pe oameni după cum sunt îmbrăcaţi, ci, mai degrabă, după sufletul pe care îl poţi descoperi dincolo de haina ponosită. Vreau să fiu copil şi să iubesc ca un copil.